“Initierea prin moarte – Imbratisarea ingerului mortii” este un subcapitol din cartea “Cele patru legaminte” de Don Miguel Ruiz. Nu am citit toata cartea – doar acest subcapitol. Iar asta mi-a schimbat destinul pentru o zi.
L-am citit aseara – iar ‘destinul’ a facut sa am ocazia sa-l ‘aplic’ chiar azi dimineata. Interesanta ‘atractie’ :))
Eram la cineva acasa, in Brasov. Rasfoiam mai multe carti, printre care si cele ale lui Don Miguel. Curiozitatea :)) mi-a fost atrasa de titlul ‘straniu’ “Initierea prin moarte – Imbratisarea ingerului mortii” – asa ca am hotarat sa-l citesc in intregime. Si inca de la prima fraza am stiut ca, in fapt, am facut asta in cateva randuri. Nu a iesit insa asa cum am sperat :)“Modalitatea suprema de a atinge libertatea consta in a ne pregati pentru initierea mortii, in a considera moartea ca fiind profesorul nostru.” Continua apoi cu ideea de a trai fiecare zi pe deplin, ca si cand a fi ultima – si a impartasi iubirea si constienta in jur. Si se incheie cu invatatura ingerului mortii – trairea in prezent, in Constiinta datorita mortii, dizolvarii ‘parazitului’ mental (Ego).
De ce am spus ca ‘nu a iesit asa cum am sperat :)‘ Intrucat in fapt am cautat ‘ingerul mortii’ altfel…poate fortat…insa de multe ori parazitul mental e atat de puternic incat e nevoie de ‘masuri disperate’ pentru a-i taia hrana…
Nu, nu e vorba ca m-am pus in situatia de a muri, fizic – ci am cautat, de buna voie, situatii extreme in care mintea sa ‘moara’. Ceva in genul celor care sar cu coarda, cu parapanta, care escaladeaza munti…doar ca la mine a fost vorba de statul in intuneric pentru perioade lungi (Dark Room in Thailanda) si bautura Ayahuasca (in Peru) – si am scris anul trecut in primavara despre aceste experiente. Nu au iesit asa cum am dorit, nu am obtinut atunci eliberarea de minte…dar acum, analizandu-le, am inteles si de ce…am inteles unde a fost eroarea mea tot timpul...in fapt, am stiut-o dar nu am constientizat-o pe deplin...
Azi dimineata am avut din nou ocazia sa ‘fortez’ dezidentificarea intr-un context la fel de extrem. Am plecat aseara la 22.30 cu microbuzul spre Bucuresti, pe DN1, la ora 1.30 ajunsesem la cca. 20 km de capitala unde am intalnit blocajul total datorita conditiilor iernii dure. In 5 ore am inaintat cam 5 km (si asta datorita soferului care a intrat pe contrasens, a fortat orice ‘gaura’ pentru a ne duce cat mai aproape…pana cand a fost imposibil sa mai inaintam ; daca stateam cuminti in coloana, nu cred ca faceam mai mult de 1 km).
Am trait pe pielea mea ce inseamna sa stai noaptea la minus 16 grade (cum arata termometrul afara), cu un viscol crunt, cu ninsoare abundenta, cu un microbuz din ce in ce mai rece, blocat intre mii de masini. Am vazut oameni disperati ca pierdeau avionul (care oricum, probabil, s-a anulat), altii disperati ca nu isi pot misca autoturismul deloc, cu mormane de zapada pana aproape de geam. N-am dormit mai mult de 1 ora (in doua reprize)..iar pe masura ce dimineata se apropia…in loc sa fiu mai oboist, eram mai plin de ‘prezenta’. Si de dorinta nebuneasca de a aplica ceea ce citisem cu o seara in urma. Sa fortez din nou mintea. Sa plec pe jos spre Bucuresti, indiferent de conditiile de afara, intrucat imi era clar ca e imposibil sa putem inainta.
Asa ca am pus pe mine toate hainele pe care le aveam in mica geanta de voiaj (inclusiv 3 perechi de sosete groase :) si pe la 7.40 am plecat. Eram pregatit sa merg cei 15 sau 20 de km pana la prima statie de metrou pe jos (deci 4-5 ore) in acel frig si viscol. Chiar cu riscul de a ingheta pe drum, de a nu mai putea inainta. Cu singura dorinta de a fi cat mai prezent la tot.
Ca de obicei insa, socoteala de acasa nu se potriveste cu targul. In sensul ca nu am apucat sa merg pe jos decat vreo 50 de minute – din care crancene au fost cu adevarat doar primele 30. Am trecut peste zapezi si vant dur greu de imaginat si pentru mine...am luat niste rafale cu zapezi in fata cat pentru toata viata…m-am lipit de un grup care mergea pe jos la aeroportul din Otopeni, la munca, am dat ‘indicatii’ soferilor …eram deja super-inghetat :) Pe la 8.30, dupa vreo 4 km zic eu (am mers destul de repede, uneori chiar alergat sa ma incalzesc), pe drum spre Baneasa am luat un taxi (ce venea gol de la Otopeni) care m-a lasat intr-o statie de autobuz, apoi metrou…pe la 9.35 intram in casa. Mai putin de 2 ore…desi imi imaginam ca voi face vreo 5-6…
Daca nu plecam, sunt convins ca si acum cand scriu (ora 13.00) tot acolo as fi fost…poate 500 metri mai in fata…in zona unde eram noi, urmatorii 3 km erau practic blocati total de masini derapate in tot felul de pozitii, tiruri etc…acum aud la TV ca s-a trimis armata cu lopeti…singura varianta, masinile de dezapezire n-au pe unde sa intre…
Oare as mai fi plecat ‘de nebun’ daca nu citeam aseara capitolul cu ‘Initierea prin moarte’ ? Nu stiu…probabil ca nu…Dar cum nimic nu e intamplator :)…Bine, intelept era fie sa plec cu trenul (chiar daca insemna sa stau in gara pana la ora 3) fie sa raman acolo si sa plec azi dimineata…dar stiti cum e, ‘da-i romanului mintea de pe urma’ :) As fi ratat ocazia de a ma antrena din nou intr-un mediu extrem, pentru 'eliberarea de minte'. Am fost oarecum prezent dar nici pe departe asa cum mi-am dorit…la fel cum asta nu s-a intamplat nici in Thailanda si Peru…De ce ?
Probabil intrucat nu asta e calea acum. Ea este fara indoiala valabila si extrem de puternica – dar mai am de urmat cativa pasi intermediari. Pe care ii stiu, pe care ii stim multi dintre ‘cautatori’…adevarul, acceptarea, iertarea, iubirea...pe care ii urmam sau ii mai sarim…si despre care s-a scris la infinit…si o sa mai scriu si eu…poate asa ne intra in cap :)
Pana atunci – nu mergeti diminetata prin viscol si nameti pe drumuri blocate. Ajunge unul :))))
(Marius Stan)
