Cam asta este deviza sub care, din pacate, isi traiesc viata majoritatea oamenilor. Camile care acepta orice povara pusa in spate, care injura printre dinti si merg mai departe fara a comenta prea mult.
Oare cum a ajuns societatea umana in situatia asta ? Sclavagismul, inchizitia erau mici copii…macar erau pe fata, stiai la ce sa te astepti. Acum, sub mastile democratiei, capitalismului, progresului, fiinta umana este rupta in bucati. Noi nu stim cine suntem – de aceea nu stim ce vrem de la viata.Muncim, investim intr-o directie….dupa ceva vreme ne saturam, ne plictisim, renuntam…Imediat mintea ne este atrasa de altceva, ne bucuram o perioada, credem ca totul va merge bine….dupa ceva vreme iar nu ne mai place, si tot asa. Lipsa de stabilitate la nivelul propriilor ganduri si emotii reprezinta de fapt cauza principala a haosului exterior…inclusiv in cel al muncii noastre si al ‘relatiilor de munca’.
Frica de necunoscut si timida siguranta gasita ne forteaza sa acceptam de multe ori tot felul de munci nepotrivite si neplacute. Pe asta se bazeaza de fapt intreaga relatie patron-angajat…si din pacate ambii au de pierdut in acest fel. Patronii au ‘nevoie’ de profit, imagine, angajatii sunt dispusi sa munceasca oricat de mult pentru a se incadra in aceasta ‘viziune’…e drumul sigur catre autodistrugere personala si corporationala, mai devreme sau mai tarziu. Vorba aceea, ‘jumatate de viata ne distrugem sanatatea pentru bani, cealalta jumatate ne cheltuim banii castigati pentru a ne recupera sanatatea pierduta’.
O idee foarte inteligenta postata de cineva pe un forum (multumesc !) : “Compania nu te poate forta sa te identifici cu locul de munca. Ti-o poate sugera insa. La modul in care un individ ajunge sa creada ca scopul lui in viata este sa munceasca pana la epuizare pentru ea. Ba inca sa se mai si mandreasca cu asta. Este greu de explicat unui ‘dependent de munca’ ce este viata, ce inseamna familia ce inseamna sa te joci cu un copil... El nu vede decat morcovul din fata ochilor. Dupa anumit timp se produce dezastrul, ajung la o anumita varsta (in special femeile) si realizeaza ca viata le este pustie. Au bani si atat.“
Va amintiti de fata de la Ernst&Young care a murit de epuizare exact acum 1 an ? Credeti ca s-a schimbat ceva in companiile romanesti ? Absolut nimic. Poate daca ar muri cate unul pe saptamana, dupa cateva luni bune si zeci de morti companiile s-ar restructura din temelii, acordand importanta cuvenita (nu declarata de ochii lumii) factorului uman. E un scenariu mai aproape de realitate decat credeti. La modul in care se inrautatesc lucrurile pe pamant (toate ducand inspre acea ‘criza transformationala planetara’ de renastere a constiintei umane) in maxim 10 ani ceva de genul acesta s-ar putea intampla, si chiar mai tragic decat am presupus eu mai sus. Din pacate companiile romanesti nu sunt pregatite absolut deloc pentru asta. Si ceea ce e mai grav, nici nu dau semne ca ar constientiza. Ideea robotizata “totul pentru profit si imagine, nu conteaza cu ce pret” distruge constiinte in masa….
Nu pot decat sa sper ca cineva din aceasta tara se va trezi, la nivel corporatist. E o provocare, stiu, sa vezi realitatea din spatele imaginii false create de mediul corporational si de afaceri…si sa ai puterea de a transforma ceva, pentru a da un semnal societatii. Cei ce vor face acest lucru, s-ar putea sa ramana printre singurii supravietuitori din domeniile lor. Restul…asta e…dar despre acest subiect vom mai vorbi.
(Marius Stan)
